Definitie ‘iarba’

IÁRBĂ, (2) ierburi, s.f. 1. Nume generic dat |plantelor erbacee|erbacee|, anuale sau |perene|peren|, cu părţile aeriene verzi, subţiri şi mlădioase, folosite pentru hrana animalelor. * Expr. Paşte, murgule, iarbă verde = va trebui să aştepţi mult până ţi se va împlini ceea ce doreşti. Din pământ, din iarbă verde = cu orice preţ, neapărat. ** |Nutreţ|Nutreţ| verde, proaspăt cosit. 2. |Buruieni|buruiana| de tot felul. * Iarbă rea = a) buruiană otrăvitoare; b) fig. om rău, primejdios. 3. |Pajişte|Pajişte|. 4. Compuse: iarbă-de-mare = plantă erbacee cu frunze liniare şi cu flori verzi, care creşte pe fundul mării şi ale cărei frunze uscate sunt folosite în tapiţerie; |zegras|zegras| (Zostera marina); iarba-broaştei = mică plantă acvatică, cu frunze rotunde, lucitoare, care (datorită |peţiolului|peţiol| lung) plutesc la suprafaţa apei, şi cu flori albe (Hydrocharis morsus-ranae); iarba-ciutei = plantă |perenă|peren| din familia |compozeelor|compozee|, cu flori galbene dispuse în |capitule|capitul| (Doronicum austriacum); iarba-fiarelor = a) plantă erbacee veninoasă, cu frunze opuse, acoperite cu peri, cu flori albe-gălbui (Cynanchum vincetoxicum); b) (în basme) iarbă cu putere miraculoasă, cu ajutorul căreia se poate deschide orice uşă încuiată; p. ext. putere supranaturală, care poate ajuta la ceva greu de obţinut; iarba-găii = plantă erbacee cu frunze dinţate, acoperite cu peri aspri, cu flori galbene (Picris hieracioides); iarbă-creaţă = |izmă-creaţă|izma|; iarbă-deasă = plantă erbacee cu tulpini subţiri, cu frunze înguste şi flori verzi, dispuse în |panicule|panicul| (Poa nemoralis); iarbă-grasă = plantă erbacee cu tulpina ramificată şi întinsă pe pământ, cu frunze cărnoase, lucioase şi flori galbene (Portulaca oleracea); iarbă-mare = plantă erbacee cu tulpina păroasă şi ramificată, cu frunze mari şi flori galbene (Inula helenium); iarbă-albă = plantă erbacee ornamentală cu frunzele vărgate cu linii verzi şi albe-roşietice sau gălbui (Phalaris arundinacea); iarba-cănăraşului = plantă erbacee din familia |gramineelor|graminee|, cu frunzele plane, cu flori verzui şi seminţele gălbui; mei-lung, meiul-canarilor (Phalaris canariensis); iarbă-albastră = plantă erbacee cu frunzele îngrămădite la baza tulpinii şi cu flori violete (Molinia coerulea); iarba-bivolului = plantă erbacee cu flori verzui sau brune (Juncus buffonius); iarba-câmpului = plantă erbacee cu tulpinile noduroase şi cu flori verzui-alburii sau violet-deschis (Agrostis stolonifera); iarbă-neagră = a) plantă erbacee cu frunze dinţate şi cu flori brune-purpurii pe dinafară şi galbene-verzui pe dinăuntru (Scrophularia alata); b) arbust cu frunze mici liniare şi flori trandafirii sau albe (Calluna vulgaris); iarba-osului = mic arbust cu tulpini ramificate, cu frunze opuse şi cu flori galbene (Helianthemum nummularium); iarbă-roşie = plantă erbacee cu tulpina roşiatică, cu frunze nedivizate, |lanceolate|lanceolat| şi cu flori galbene dispuse în capitule; (pop.) |cârligioară|cârligioară| (Bidens cernuus); iarba-şarpelui = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate, păroase, cu flori albastre, rar roşii sau albe (Echium vulgare); b) plantă cu tulpina păroasă, cu flori albastre sau roşietice (Veronica latifolia); c) |broscariţă|broscariţă|; iarba-şopârlelor = plantă erbacee cu |rizom|rizom| gros, cărnos, cu tulpina terminată în |spic|spic|, cu frunze ovale şi flori mici, albe-roz (Polygonum viviparum); iarbă-stelată = plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu frunze pe faţa superioară şi pe margini păroase şi cu flori liliachii (Sherardia arvensis); iarbă-de-Sudan = plantă cu tulpina înaltă, cu frunze lungi, cultivată ca plantă furajeră (Sorghum halepense). 5. |Praf de puşcă|praf|. – Lat. herba. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române