Definitie ‘pace’

PÁCE s.f. 1. Stare de bună înţelegere între popoare, situaţie în care nu există conflicte armate sau război între state, popoare, populaţii. 2. Acord al părţilor beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie^1, împăciuire, înţelegere. * Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. * Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Linişte sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot şi de mişcare; calm, linişte, tăcere. * Loc. adv. În (bună) pace = în linişte, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. * Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ţi bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărţire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanenţă) neliniştit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, linişteşte-te! ** (În concepţiile religioase) Linişte veşnică a omului după moarte, odihnă de veci. ** (Adverbial; pop. şi fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârşit, gata. – Lat. pax, pacis. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române