Dictionare, cuvinte, definitii, carti, evenimente, filme, teatru

UITÁ, uit, vb. I. I. 1. Tranz. şi intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-şi (mai) aduce aminte, a nu (mai) ţine minte. * Expr. (Fam.) A şti cât au uitat alţii = a nu şti (mai) nimic. 2. Tranz. şi intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent faţă de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ** A scăpa din vedere, a omite; a nu ţine seama de… 3. Tranz. A se comporta ca şi cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracţie, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuie luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a |privi|privi|. * Expr. A se uita în |gura|gura| cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ţine la cineva; a refuza orice relaţii cu cineva. ** (La imperativ, cu valoare de interjecţie, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ** A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenţie; a lua în considerare. [Imper. şi: (II) uite !] – Lat. \* oblitare (< oblitus). Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române