VA^1 Element de compunere care a servit (într-un stadiu vechi al limbii) la formarea unor |adverbe|adverb| (undeva, cândva) sau a unor |pronume|pronume| (cineva, careva), cărora le imprimă o nuanţă nehotărâtă. – Din prez. ind. (pers. 3 sg., forma populară) al lui |vrea|vrea|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

V s.m. invar. A douăzeci şi şaptea |literă|literă| a |alfabetului|alfabet| limbii române; |sunet|sunet| notat cu această literă (|consoană fricativă|fricativ| |labiodentală|labiodental| sonoră (4)). [Pr.: ve]. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

VĂCĂLÍT adj. v. |tencuit|tencuit|. Sursa: Dicţionar de sinonime

VĂCSUITÓR, -OÁRE, văcsuitori, -oare, s.m. şi f. |Lustragiu|Lustragiu|. [Pr.: -su-i-] – |Văcsui|Văcsui| + suf. -tor. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

vaccínic adj. m., pl. vaccínici; f. sg. vaccínică, pl. vaccínice Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

VĂCĂRÍT s.n. Dare care se plătea în evul mediu în Ţara Românească pentru fiecare cap de vită. – Vacă + suf. -ărit. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

văcsuitoáre s. f., g.-d. art. văcsuitoárei; pl. văcsuitoáre Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

vaccinélă s. f., g.-d. art. vaccinélei Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

VĂCĂRÍME s.f. Multe vite mari la un loc. – Din vacă + suf. -ăr-ime. Sursa: Dicţionarul limbii române moderne

VĂCSUÍT, -Ă, văcsuiţi, -te, adj. (Despre încălţăminte) Uns cu vacs (sau cu cremă de ghete) şi lustruit. – V. văcsuit. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române