HABITUÁL, -Ă, habituali, -e, adj. (Rar) |Obişnuit|Obişnuit|, |frecvent|frecvent|. [Pr.: -tu-al] – Din fr. habituel. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

HABÁN, -Ă, habani, -e, s.m. şi f. |Membru|Membru| al unei |secte|secta| |baptiste|baptist| ai cărei adepţi au emigrat şi în Transilvania în secolul al XVI-lea. – Din germ. Habaner. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

habituá vb., ind. prez. 1 sg. habituéz, 3 sg. şi pl. habitueáză Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

habadír, habadíre, s.n. (reg.) 1. val de pânză întins la soare; sul, trâmbă. 2. mânecar scurt de pânză, căputaş de pânză albă. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

habitáţie s. f., pl. habitáţii Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

HABADÍE, habadii, s.f. (Reg.) |Grămadă|Grămadă| de curpeni, de vreascuri. [Var.: hăbădíe s.f.] – Sb. habatija. Sursa: Dicţionarul limbii române moderne

HABITÁT, habitate, s.n. |Suprafaţă|Suprafaţă| |locuită|locuit| de o populaţie, de o specie de plante sau de animale; biotop. – Din fr. habitat. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

HĂBĂDÍC, hăbădicuri, s.n. (Reg.) |Vreasc|Vreasc|. – Bg. habatija. Sursa: Dicţionarul limbii române moderne

habitáglu s.n. (pl. habitagle) Sursa: Dictionnaire morphologique de la langue roumaine

HABACÍU, habacii, s.m. (Reg.) |Haină|Haină| de |aba|aba|. – Comp. ucr. haba „aba”. Sursa: Dicţionarul limbii române moderne