SABLÁJ s.n. |Sablare|Sablare|. – Din fr. sablage. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

SĂBIÉR, săbieri, s.m. (Înv.) Fabricant de săbii. [Pr.: -bi-er] – |Sabie|Sabie| + suf. -ar. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

SABÁT, sabaturi, s.n. 1. Ziua de |sâmbătă|sambata| la mozaici şi la unii sectanţi creştini, reprezentând ultima zi a săptămânii, considerată zi de sărbătoare. 2. Adunare de vrăjitoare care, după credinţele evului mediu, avea loc |sâmbăta|sambata|, la miezul nopţii, într-un loc singuratic. ** Fig. Gălăgie mare produsă de o mulţime zgomotoasă. – Din fr. sabbat, lat. sabbatum. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

SABLÁ, sablez, vb. I. Tranz. A curăţa, a netezi sau a face să devină mată suprafaţa pieselor metalice cu ajutorul unui jet de nisip împroşcat cu aer comprimat. – Din fr. sabler. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

SÁBIE, săbii, s.f. 1. |Armă|arma| tăioasă formată dintr-o |lamă|lama| lungă de oţel ascuţită la vârf şi pe una dintre laturi şi fixată într-un |mâner|maner|. * Expr. Sabia lui Damocles = pericol mare care ameninţă în orice moment situaţia cuiva. A trece (sau a lua, a trage) în (sau sub, prin) sabie (pe cineva) = a ucide, a nimici. A pune mâna pe sabie = a porni la luptă. A scoate (sau a trage) sabia (împotriva cuiva) = a provoca pe cineva la luptă, a porni război. A-şi pune capul (teafăr sau sănătos) sub sabie = a-şi cauza singur un necaz, o nenorocire. Sabie cu două tăişuri, se spune despre o situaţie care prezintă, în acelaşi timp, avantaje şi dezavantaje, prespective şi pericole. ** (Sport) Una din probele de scrimă in care se foloseşte sabia. 2. |Armă|arma| formată dintr-o |lamă|lama| elastică de oţel, din |gardă|garda| şi |mâner|maner|, folosită la scrimă. 3. |Peşte|peste| de apă dulce, cu corpul turtit lateral şi cu abdomenul arcuit; săbioară, sabiţă (Pelecus cultratus). – Din bg. sabja. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

săbăşuí, săbăşuiésc, vb. IV (reg.; despre oameni) 1. a identifica, a recunoaşte după fizionomie. 2. a asemui, a confunda. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

SĂBIÚŢĂ, săbiuţe, s.f. 1. Diminutiv al lui sabie; săbioară. 2. Plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunzele în formă de sabie şi cu florile purpurii; gladiolă, săbioară (3) (Gladiolus imbricatus). [Pr.: -bi-u-] – |Sabie|Sabie| + suf. -uţă. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

SĂBICIOÁRĂ s. v. |sabie|sabie|, |sabiţă|sabiţă|, |săbioară|săbioară|, |săbiuţă|săbiuţă|. Sursa: Dicţionar de sinonime

săbăşí, săbăşésc, vb. IV (reg.; despre oameni) a asemui, a confunda. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme