TABELÁR, -Ă, tabelari, -e, adj. În formă de |tabel|tabel| (1). * Tipărire tabelară = sistem de tipărire (folosit înainte de descoperirea literelor |mobile|mobil|) cu ajutorul unor tăbliţe de lemn pe care era |gravat|gravat| textul. – Din fr. tabellaire. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

TABÉLĂ, tabele, s.f. 1. Ansamblu de termeni, numere şi simboluri aşezate în linii şi coloane, executat în cadrul unei tipărituri; p. ext. tabel (1). * Tabelă de logaritmi = tabelă matematică în care sunt cuprinse valorile funcţiilor exponenţiale elementare. 2. (Reg.) Tablă^1 (3). – Din lat. tabella, germ. Tabelle. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

TABÉL, tabele, s.n. 1. Foaie cuprinzând nume, cifre şi date, introduse în rubrici cu specificaţii amănunţite, pentru a servi unui anumit scop; tablă^1 (4), tablou (I 5). ** (Mat.; Tehn.) Serie de valori numerice obţinute prin calcul, prin observaţii sau experienţe, aranjate într-o anumită ordine, în şiruri şi coloane, pentru uşurarea unor calcule sau pentru obţinerea unei clasificări. 2. (Înv.) Tablou (I 1); planşă; fig. privelişte. – Din lat. tabella, germ. Tabelle. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

TĂBÉICĂ s. v. |săculeţ|săculeţ|, |săcuşor|săcuşor|. Sursa: Dicţionar de sinonime

TĂBĂRÎ, tábăr, vb. IV. Intranz. 1. A se repezi la cineva, a da |năvală|năvală| asupra cuiva; a se |năpusti|năpusti|. ** Fig. A se adresa cuiva în mod insistent; a |apostrofa|apostrofa| pe cineva; a sări cu gura la cineva. ** (Rar) A se repezi, a veni în grabă. 2. (Înv.) A-şi aşeza tabăra; a |poposi|poposi|. 3. (Înv.) A cădea de oboseală. Ticălosul măgar… au început supt sarcină a tăbărî. (ŢICHINDEAL). – Din |tabără|tabără|. Sursa: Dicţionarul limbii române moderne

TABARDÓS s. v. |rachiu|rachiu|. Sursa: Dicţionar de sinonime

tăbârcít, -ă, tăbârcíţi, -te, adj. (reg.) 1. mototolit; boţit; înghesuit, strâns. 2. cocoşat de bătrâneţe. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

TĂBÂRCÍ, tăbârcesc, vb. IV. (Reg.) 1. Tranz. A purta (sau a ridica) o greutate în braţe, în mâini sau în spinare; a târî după sine ceva greu. 2. Refl. A se căţăra cu greutate, a se opinti (spre a se urca). ** A umbla greu ( din cauza unei sarcini pe care o poartă), a se târî. – Din |tăbârcă|tăbârcă|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

tăbấrcea, tăbấrcele, s.f. (reg.) unealtă ciobănească de presat caşul. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

TĂBÂRCĂ, tăbârce, s.f. (Reg.) 1. Par cu care se ridică greutăţi; |drug|drug|. 2. Sarcină, greutate. [Pl. şi: tăbârci] – Et. nec. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române