OÁLĂ, oale, s.f. 1. Vas de lut ars, de metal, de porţelan etc., de obicei cu gura largă şi cu înălţimea mai mare decât lărgimea, folosit în gospodărie pentru pregătirea, păstrarea etc. bucatelor. * Expr. Cât o oală de praznic = foarte mare. A prinde (sau a lua etc.) pe cineva ca din oală = a prinde pe cineva uşor, fără nici o greutate (sau pe neaşteptate). A se face (sau a fi) oale şi ulcele (sau urcioare) = a fi mort de mult. A pune (toate) în aceeaşi oală = a amesteca lucruri, probleme diferite, producând confuzii, încurcături. A plăti oalele sparte = a suferi pentru faptele altuia. A-i pune (cuiva) oala = a face (cuiva) farmece, a(-l) fermeca. Ajunge un ciomag (sau o măciucă) la un car de (sau cu) oale = nu e necesar un efort mare pentru a distruge ceva; ajunge ce s-a spus, ce s-a făcut. Mustăţi pe oală = mustăţi cu vârfurile lăsate în jos. Tuns pe oală = cu părul lung până pe gât şi retezat. ** Conţinutul vasului descris mai sus. * Expr. A se amesteca (sau a-şi băga nasul) unde nu-i fierbe oala = a interveni fără rost, nechemat într-o discuţie, acţiune etc. care nu-l priveşte. ** Vas, ghiveci, glastră de flori. ** (Adesea cu determinarea „de noapte”) Vas întrebuinţat (noaptea) pentru necesităţile omeneşti; ţucal. 2. Vas de construcţie specială, asemănător cu oala (1), folosit în diverse operaţii tehnice, industriale, de laborator etc. 3. (Reg.) |Ţiglă|Ţiglă|, |olan|olan|. [Var.: (pop.) ol s.n.] – Lat. olla. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române
0 Comments.