RĂBÓJ, răbojuri, s.n. 1. Bucată de lemn în formă cilindrică sau paralelipipedică pe care, în trecut, se însemnau, prin crestături, diferite calcule, socoteli (zilele de muncă, banii datoraţi, numărul vitelor etc.). * Expr. A şterge de pe răboj = a da uitării; a ierta. (Reg.) A crede după răboj = a crede tot ce se spune. A(-şi) ieşi (sau a scoate pe cineva) din răboj (afară) = a (se) supăra. 2. (Pop.) Socoteală, calcul. Pierdusem răbojul timpului. * Expr. A i se uita cuiva răbojul = a i se uita numărul anilor. 3. Crestătură făcută, ca semn distinctiv, la urechea unei vite. [Var.: răbúş s.n.] – Din bg., scr. raboš. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

RĂCĂDUÍRE, răcăduiri, s.f. (Reg.) Acţiunea de a se răcădui şi rezultatul ei. – V. |răcădui|răcădui|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

RĂBUFNÍ, răbufnesc, vb. IV. 1. Intranz. şi tranz. A produce prin izbire sau prin cădere un zgomot surd şi puternic; a (se) trânti, a (se) izbi producând un zgomot înfundat. ** Intranz. (Despre zgomote) A răsuna puternic. 2. Intranz. A izbucni cu putere; a ţâşni, a năvăli. ** Tranz. A da drumul la…, a împrăştia. ** A năpădi. 3. Intranz. A-şi exprima pe neaşteptate şi în mod violent nemulţumirea, după ce tăcuse mult timp. – Din răzbufni (înv. „a răbufni” < răz- + bufni). Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

rábode s.f. pl. (reg.) crenguţe uscate, vreascuri. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

RĂCĂDUÍ, răcăduiesc, vb. IV. Refl. (Reg.) A se răsti la cineva, a lua o atitudine ameninţătoare. – Din magh. reked „a răguşi”. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

RĂBUFNEÁLĂ, răbufneli, s.f. Răbufnire. ** Suflu puternic; izbucnire. – |Răbufni|Răbufni| + suf. -eală. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

răboáşcă (-şte), s.f. – (Arg.) Cămaşă. – Var. rubaşcă. Rus. rubaška (Vasiliu, GS, VII, 124). Sursa: Dicţionarul etimologic român

răcăbúş, răcăbúşi, s.m. (reg.) căruţaş, cărăuş. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

RABOTÓR, rabotori, s.m. Muncitor calificat care lucrează la |raboteză|raboteză|. – Din fr. raboteur. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

râbniţeáncă s. f., pl. râbniţénce Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române