UCENICÍ, ucenicesc, vb. IV. Intranz. A învăţa o meserie lucrând, activând pe lângă un meşter sau, p. gener., pe lângă o persoană pricepută; a lucra, a învaţa ca ucenic. – Din |ucenic|ucenic|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

uau interj. Sursa: Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a

ucenícă s. f., g.-d. art. ucenícei; pl. uceníce Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

-UÁ suf. „A dota”, „a face”, „a produce (ceva)”. (din fr. -uer, cf. lat. -uare) Sursa: Marele dicţionar de neologisme

UCENÍC, -Ă, ucenici, -ce, s.m. şi f. 1. Persoană (tânără) care învaţă o |meserie|meserie| lucrând în producţie sub îndrumarea unui |meşter|mester| sau urmând o şcoală profesională. 2. Adept şi continuator al unui |savant|savant|, al unui |filozof|filozof|, al unui artist; p. ext. începător într-o activitate; |discipol|discipol|, |elev|elev|. – Din sl. učenikŭ. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

U^1 s.m. invar. A douăzeci şi şasea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală închisă^2 (8), rotunjită (2), din seria posterioară). Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UCÁZ, ucazuri, s.n. (Înv. şi pop.) |Ordin|ordin|, |ordonanţă|ordonanta|, |decret|decret|. ** Fig. Hotărâre care nu admite discuţie. – Din rus. ukaz. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UBUÉSC, -Ă, ubuéşti, adj. Cu caracter comic, crud şi laş. ** (p. ext.) Grotesc. (cf. fr. ubuesque) Sursa: Marele dicţionar de neologisme

UBICVITÁTE s.f. v. |ubicuitate|ubicuitate|. Sursa: Dicţionar de neologisme

UBICVÍST, -Ă, ubicvişti, -ste, adj. 1. (Despre plante) Care trăieşte şi se dezvoltă la fel de bine în condiţii de mediu diferite. 2. (Fam.; despre oameni) Care pare a se afla în mai multe locuri deodată. – Din fr. ubiquiste. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române