UITÁ, uit, vb. I. I. 1. Tranz. şi intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-şi (mai) aduce aminte, a nu (mai) ţine minte. * Expr. (Fam.) A şti cât au uitat alţii = a nu şti (mai) nimic. 2. Tranz. şi intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent faţă de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ** A scăpa din vedere, a omite; a nu ţine seama de… 3. Tranz. A se comporta ca şi cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracţie, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuie luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-şi îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a |privi|privi|. * Expr. A se uita în |gura|gura| cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ţine la cineva; a refuza orice relaţii cu cineva. ** (La imperativ, cu valoare de interjecţie, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ** A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenţie; a lua în considerare. [Imper. şi: (II) uite !] – Lat. \* oblitare (< oblitus). Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UISTÍTI s.m. (zool.) Maimuţă arboricolă de talie mică din America de Sud, al cărei corp este prelungit printr-o coadă lungă şi stufoasă. [< fr. ouistiti]. Sursa: Dicţionar de neologisme

ÚINĂ s. v. |lele|lele|, |leliţă|leliţă|, |mătuşă|mătuşă|, |tanti|tanti|, |ţaţă|ţaţă|. Sursa: Dicţionar de sinonime

UIMITÓR, -OÁRE, uimitori, -oare, adj. Care uimeşte; surprinzător, uluitor, tulburător. ** Excepţional, extraordinar. – |Uimi|Uimi| + suf. -tor. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UIMÍT, -Ă, uimiţi, -te, adj. Cuprins de o mare (şi neaşteptată) mirare, admiraţie; |surprins|surprins|, |uluit|uluit|. – V. |uimi|uimi|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UIMÍRE, uimiri, s.f. Faptul de a uimi; |mirare|mirare|, |admiraţie|admiraţie|, |emoţie|emoţie| profundă (şi neaşteptată); |surprindere|surprindere|. – V. |uimi|uimi|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UITÚC, -Ă, uituci, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care uită uşor, care are memorie slabă, uitător; p. ext. |distrat|distrat|, |zăpăcit|zăpăcit|. – |Uita|Uita| + suf. -uc. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

UIMÍ, uimesc, vb. IV. Tranz. A stârni, a provoca o mare (şi neaşteptată) mirare, admiraţie, emoţie; a impresiona puternic, a surprinde, a ului. ** (Înv.) A tulbura, a zăpăci, a buimăci. – Et. nec. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române