GĂGĂÚZĂ f. mai ales art. Limba găgăuzilor. /

gafeuză [pron. gaföză] (feu-ză) s. f., g.-d. art. gafeuzei; pl. gafeuze Sursa: Dicţionar ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a

GĂGĂÚZ, -Ă, găgăuzi, -e, s.m. şi f., adj. 1. S.m. şi f. Persoană care aparţine unei populaţii de |origine|origine| |turcă|turc|, dar de |religie|religie| |creştină|crestin|, care locuieşte în România (Dobrogea), în sudul Republicii Moldova, Ucraina, Bulgaria, Turcia. 2. Adj. Care aparţine găgăuzilor (1), privitor la găgăuzi. – Din tc. gagavuz. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

GAFEUR, gafeuri, s.m. (Franţuzism) |Gafist|Gafist|. [Pr.: -för] – Din fr. gaffeur. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

GĂGĂÚŢĂ, găgăuţi, -e, s.m. şi f. Persoană |prostănacă|prostanac|, |toantă|tont|. – Et. nec. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

GAFÁRE s.f. Faptul de |a gafa|gafa|. – V. gafa. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

GĂGĂÚŢ s. v. pătrunjél. Sursa: Dicţionar de sinonime

GÂFÂITÓR, -OÁRE, gâfâitori, -oare, adj. (Despre respiraţie, voce etc.) Cu |gâfâieli|gafaiala|. [Pr.: -fâ-i-] – Gâfâi + suf. -tor. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

găgắu s.n. (reg.) mâncare din mămăligă prăjită în untură de porc; puricel. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

GÂFÂÍT s.n. Faptul de |a gâfâi|gafai|; (zgomot caracteristic provocat de o) |răsuflare|răsuflare| |deasă|des| şi |grea|greu|; gâfâială. – V. gâfâi. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române