ICONOCLAST s. m. – 1. Persoană care se opune cultului icoanelor și distruge imaginile sacre, în special în perioada disputelor religioase din Bizanț (sec. VIII-IX).
2. (Fig.) Persoană care contestă sau respinge idei, tradiții, convenții considerate învechite.

Exemple de utilizare:

1. Împăratul Leon al III-lea Isaurianul a fost unul dintre cei mai cunoscuți iconoclaști ai Imperiului Bizantin.
2. Mișcarea iconoclastă a dus la distrugerea multor fresce și mozaicuri religioase din biserici.
3. El este un adevărat iconoclast al literaturii moderne, sfidând regulile și tradițiile clasice.
4. În secolul VIII, iconoclaștii considerau venerarea icoanelor drept o formă de idolatrie.
5. Criticul de artă a fost acuzat că are o viziune iconoclastă asupra picturii tradiționale.

ICONODUL s. m. – Persoană care susține și apără cultul icoanelor; adept al venerării icoanelor în perioada disputelor iconoclaste din Bizanț.

Exemple de utilizare:

1. Iconodulii au luptat împotriva împăraților iconoclaști pentru păstrarea icoanelor în biserici.
2. Sfântul Ioan Damaschin a fost unul dintre cei mai cunoscuți iconoduli, apărând importanța icoanelor în creștinism.
3. În timpul perioadei iconoclaste, mulți iconoduli au fost persecutați și exilați.
4. Biserica Ortodoxă îi consideră pe iconoduli apărători ai tradiției și ai artei sacre.

ICONOCLASM s. n. – Atitudine ostilă față de cultul icoanelor, manifestată prin distrugerea acestora; mișcare religioasă și politică din Imperiul Bizantin (sec. VIII-IX) care interzicea venerarea icoanelor. Prin extensie, atitudine ostilă față de orice tradiție sau simbol consacrat.

Exemple de utilizare:

1. Perioada iconoclastă a Bizanțului a dus la distrugerea multor icoane și fresce din biserici.
2. Prin iconoclasm, împărații bizantini au dorit să limiteze influența Bisericii în stat.
3. Anumiți artiști moderni practică un iconoclasm cultural, respingând normele și tradițiile clasice.
4. Revoluțiile aduc uneori forme de iconoclasm, prin distrugerea statuilor și a simbolurilor trecutului.

Inerent (adjectiv) – Care face parte din natura unui lucru sau fenomen, care este caracteristic sau propriu unui anumit obiect, situație sau proces; esențial, inevitabil.

Exemple de utilizare:

1. Conflictele sunt inerente într-un sistem politică pluralistă, unde punctele de vedere sunt diferite.
2. Inerent riscurile activităților de escaladă montană sunt legate de condițiile meteo imprevizibile.
3. Fiecare profesie are aspecte inherente care fac parte din activitatea zilnică, cum ar fi stresul în cazul medicilor.

IAHT, iahturi, s.n. 1. |Navă|Navă| mică şi elegantă, cu pânze sau cu propulsie mecanică, pentru un număr mic de pasageri, folosită pentru călătorii de plăcere. 2. |Ambarcaţie|Ambarcaţie| sportivă cu vele folosită pentru |regate|regata|. – Din fr. yacht. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IACÁ^1 s.f. (Înv.) |Soi de tutun|tutun| de cea mai bună calitate. – Et. nec. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IAHNÍE, iahnii, s.f. |Fel de mâncare|mâncare| scăzută, preparată din legume (mai ales din fasole boabe), din peşte sau din carne. [Var.: iacníe, -ii s.f.] – Din tc. yahni, bg. iahnija. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IAC, iaci, s.m. |Mamifer|Mamifer| |rumegător|rumegător| din Tibet, mai mic decât bivolul, cu corpul masiv, acoperit de păr lung de culoare brună şi cu o cocoaşă pe ceafă (Poephagus grunniens). – Din fr. yack. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

iagmalodisí, iagmaladisésc, vb. IV (înv.) a jefui, a prăda. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

IABRÁŞ, -Ă adj. v. |abraş|abraş|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române