Dictionare, cuvinte, definitii, carti, evenimente, filme, teatru

ZĂCÁŞ, -Ă, zăcaşi, -e, adj. (Reg.) 1. Care zace bolnav în pat; fără putere; p. ext. leneş, trândav. 2. Fig. Rău, răutăcios, invidios; răzbunător. – Zăcea + suf. -aş. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZĂCĂŞEÁLĂ, zăcaşeli, s.f. (Reg.) 1. Răutate, ură, invidie, dorinţă de răzbunare, zăcăşie. 2. Lâncezeală, boală; inerţie, nepăsare. – Zăcaş + suf. -eală. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZĂCĂŞÍE s.f. (Reg.) |Zăcăşeală|zacaseala| (1). – Zăcaş + suf. -ie. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZĂCĂTOÁRE, zăcătóri [şi zăcătoáre] s.f. 1. Vas mare cu doage, în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie; cadă ** Vas mare cu gura largă, îngropat în pământ, în care se adună şi se strivesc strugurii, pentru a fi lăsaţi să fiarbă. 2. Vas mare de lemn, căptuşit cu tinichea, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ** Vas în care se depozitează provizoriu peştele la |cherhana|cherhana|. 3. Denumită şi piatră zăcătoare = (într-o moară de apă) piatră (fixă) aflată în partea inferioară a morii, deasupra căreia se roteşte piatra alergătoare (mobilă). 4. Loc unde stau vitele la odihnă ziua; (în special) Loc la stână unde se odihnesc oile după muls; |stanişte|stanişte|. (din zăcea) [şi DLRLC] Sursa: Dicţionarul etimologic român

ZĂCĂTÓR, -OÁRE, zăcători, -oare, adj., s.f. I. Adj. (Înv.) Care zace, care stă culcat, întins (la pământ). II. s.f. 1. Vas mare în care se păstrează vinul sau rachiul şi care se umple mereu din alte butoaie; cadă. ** Vas mare cu gura largă îngropat în pământ, în care se adună şi se strivesc strugurii pentru a fi lăsaţi să fermenteze. 2. Vas mare de lemn căptuşit cu tablă subţire, în care se pun la dospit pieile pentru tăbăcit. ** Vas în care se depozitează provizoriu peştele la cherhana. 3. Piatra de jos a morii care stă pe loc şi deasupra căreia se roteşte alergătoarea. 4. Loc unde stau vitele ziua la odihnă; stanişte, zăcătură (1). – Zăcea + suf. -ător. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZĂCĂTÚRĂ, zăcături, s.f. (Reg.) Loc de odihnă pentru vite; zăcătoare (4), stanişte. 2. Rachiu sau vin depozitat într-o zăcătoare (II 1). – Zăcea + suf. -ătură. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZĂCEÁ, zac, vb. II. Intranz. 1. A sta întins, culcat sau tolănit pe pat, pe pământ etc. din lipsă de ocupaţie, din cauza oboselii etc. ** A fi doborât. Copacii zac la pământ. 2. A sta culcat în pat din cauza unei boli grele; a boli. 3. A fi mort, culcat, îngropat (în mormânt). 4. (despre sentimente, calităţi, defecte etc.) A sta ascuns, a fi în stare latentă. 5. A sta, a fi, a se afla (într-o stare oarecare) de multă vreme, a fi lăsat în părăsire. Plicurile nedesfăcute zăceau teanc. * Expr. A zăcea la închisoare (sau în temniţă etc.)= a fi întemniţat. ** A fi aşezat, situat undeva, a se afla. – Lat. jacere. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZACEÁLĂ, zacéle, s.f. Evanghelie, evangheliar; verset din evanghelie care se citeşte la o slujbă. [g.-d. art. zacélei] (din sl. začalo) [morf. DOOM] Sursa: Dicţionarul etimologic român

ZĂCÉRE, zăceri, s.f. Faptul de |a zăcea|zacea|; zăcut^1. * Expr. A cădea la zăcere = a cădea la pat, a se îmbolnăvi greu. – V. zăcea. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

ZACÉTIE, zacétii, s.f. (Înv.) Procreare, naştere. (din sl. začatije) Sursa: Dicţionarul etimologic român