LĂCĂTUÍ, lăcătuiesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A încuia cu lacătul. – |Lacăt|Lacăt| + suf. -ui. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

LABRODÓR^3 s. m. plugar în Spania. (< sp. labrador) Sursa: Marele dicţionar de neologisme

LĂCĂTÓI, lăcătoaie, s.n. Augmentativ al lui lacăt. – |Lacăt|Lacăt| + suf. -oi. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

labríde s. n., pl. labríde Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

lacertíde s. f., pl. lacertíde Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

LACERTI- elem. „şopârlă”. (< fr. lacerti-, cf. lat. lacerta) Sursa: Marele dicţionar de neologisme

LACÉRNĂ s.f. Manta largă deschisă, pe care romanii o purtau peste togă şi care se prindea cu o agrafă la gât. [< lat. lacerna, cf. fr. lacerne]. Sursa: Dicţionar de neologisme

LACERAŢIÚNE s.f. v. |laceraţie|laceraţie|. Sursa: Dicţionar de neologisme

laceráţie s. f., g.-d. art. laceráţii Sursa: Dicţionar ortografic al limbii române

LACERÁT, -Ă, laceraţi, -te, adj. (Livr.) Rupt în bucăţi. – V. |lacera|lacera|. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române