iabáşa (iaváşa), iabaşále, s.f. (reg.) cleşte de lemn sau de fier cu care se apucă nasul cailor nărăvaşi când se potcovesc. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

IÁDEŞ, iadeşuri, s.n. |Os|Os|, în formă de furcă, de la pieptul păsărilor, format din oasele claviculelor sudate în partea inferioară. ** |Rămăşag|Rămăşag| care începe prin ruperea acestui os. – Din tc. yades. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

iabangíu, iabangíi, s.m. (înv.) străin, venetic. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

IÁDĂ, iede, s.f. |Puiul|Pui| de sex feminin al |caprei|capra|. – Din ied. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

iabá, iabále, s.f. (înv.) unealtă de plugărie asemănătoare furcii; furcă de lemn cu patru coarne. Sursa: Dicţionar de arhaisme şi regionalisme

IAD, iaduri, s.n. (În credinţa creştină) Loc în care sufletele |păcătoşilor|păcătoş| ar fi supuse la |chinuri|chin| veşnice; infern, gheenă. ** Fig. Situaţie chinuitoare, greu de suportat. – Din sl. jadŭ. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IA interj. 1. Cuvânt prin care se atrage atenţia ascultătorului asupra unui îndemn care i se va adresa; ian! 2. Iată! iacă^1! uite! vezi! ian! * Expr. Ia aşa = numai aşa, fără nici o intenţie precisă. 3. Arată indiferenţa faţă de ceea ce urmează. 4. Introduce un răspuns. Unde te duci? – Ia, până la colţ. Cf. bg. %ja%. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IAPRÁC s.m. (Iht.; reg.) |Somn|Somn| mic. – Din tc. yaprak „foaie, frunză”. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IALOMIŢEÁN, -Ă, ialomiţeni, -e, s.m., adj. 1. S.m. Persoană născută şi crescută în judeţul Ialomiţa. 2. Adj., s.m. (Locuitor) din judeţul Ialomiţa. – Ialomiţa (n. pr.) + suf. -ean. Sursa: Dicţionarul explicativ al limbii române

IAPÍGI s. pl. (IST.) mesapi (pl.). Sursa: Dicţionar de sinonime